Stiri, articole, comunicate
3087 vizite

Fa o plimbare prin Bucurestiul de altadata (I) - Drumetie in istorie

Anul trecut am descoperit că Bucureștiul este chiar un oraș-surpriză, pentru că, în spatele blocurilor, ascunde și locuri de demult sau despre care nici noi, cei care locuim aici, nu știm că există.

Pe fiecare dintre noi l-a încercat măcar o dată nostalgia atunci când s-a întors acasă din vacanțele petrecute în țară sau străinătate și a observat pe geamul trenului sau al autoturismului că Bucureștiul este frumos, chiar fascinant pe alocuri. Anul trecut, când n-am prea avut voie să-l părăsesc fără motive întemeiate în timpul stării de urgență, am descoperit că este chiar un oraș-surpriză, pentru că, în spatele blocurilor pe lângă care trec de obicei în drumurile mele, el ascunde și locuri încărcate de istorie, locuri despre care nici măcar eu, născută și crescută-n București, nu știam că există.

Cum pe la târgurile de turism sau prin punctele de informare nu sunt promovate aceste comori, iar cineva trebuia să o facă, Andrei Ionel, manager al agenției de turism Geoarhiva (Geoarhiva.com), organizează de câțiva ani încoace tururi inedite în București și în împrejurimi. Deși traseele sunt pietonale și inițial te fac să-ți spui „- Nu merg eu atât pe jos nici să mă plătești!”, la finalul lor constați că nu au fost deloc obositoare. Eu am parcurs de curând un traseu prin Bucureștiul istoric alături de Andrei Ionel, mi-a plăcut experința, așa provoc și pe voi la o plimbare prin zona centrală a capitalei. Veți descoperi surprizele pe care le ascund terasele, versanții și lunca Dâmboviței.

 

Distanța traseului complet: 9 kilometri 

Gradul de dificultate: mic

Punctele de interes: Patriarhia, pasajul în scări dintre Mitropolie şi Strada Ienăchiţă Văcărescu, Podul Beilicului (Calea Șerban Vodă), Strada Candiano Popescu, Parcul Carol I, Biserica Cuțitul de Argint, Strada Xenonfon, Autogara Filaret, Parcelarea Viilor, Podul Calicilor (Calea Rahovei veche).

 

undefined

Harta traseului complet. Sursa imagine fundal: ArcGIS

Ca nu vi se pară prea solicitant drumul și puteți admira pe îndelete obiectivele turistice, am împărțit traseul în trei etape pe care le-am colorat cu roșu, albastru și verde. Prima etapă a plimbării prin Bucureștiul de altădată se va desfășura pe traseul roșu.

Cel mai important loc de întâlnire din Bucureşti: Piaţa Unirii

Piaţa Unirii este cel mai tradiţional loc de întâlnire a bucureştenilor, dar şi locul de intersectare a celor mai multe sectoare ale capitalei. Punctul de plecare pe traseu va fi spaţiul verde și circular din Piaţa Bibescu, situat în sud-vestul Pieţei Unirii, aproape de intrarea pe Aleea Dealul Mitropoliei şi de capătul tramvaiului 32. Pe vremuri, era unul dintre cele mai importante noduri comerciale din București, așa cum este magazinul Unirea astăzi. În centrul pieţei se află Statuia lui Barbu Catargiu (1), fost prim-ministru desemnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza după Unirea Principatelor.
 

undefined

Statuia lui Barbu Catargiu

Ansamblul mănăstiresc din Dealul Mitropoliei

Ați ajuns la poalele Dealului Mitropoliei construite pe un loc înalt, conform tradiției creștine. Cvasidemolarea din Piața Unirii începută în vara lui 1986 și construcția Noului Centru Civic au făcut ca dealul să fie vizibil azi doar dacă te afli pe axul lui. Locul e un cumul de istorie și spiritualitate, iar aleea pavată cu piatră din perioada interbelică (1930), unică în București, și cele două rânduri de castani dau impresia că ansamblul mănăstiresc, compus din Biserica și Palatul Patriarhiei, e în afara orașului. 

Pe Aleea Mitropolei, odinioară un maidan cu viță de vie, veți întâlni la numărul 15 vila arhitectului Gheorghe Simotta (2), în stil Art Deco, printre primele imobile cu acoperiș-terasă din București. Arhitectul de origine macedo-română, discipol al lui Ion Mincu, a proiectat Reședința Patriarhală, Schitul Darvari, Spitalul de copii Victor Gomoiu și mai multe case din cartierul Cotroceni.

undefined

Casa arhitectului Gheorghe Simotta

Treceți pe lângă clopotnița din vârful dealului și intrați în curtea Patriarhiei (3). Construcția bisericii cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a început în 1656, după modelul Mănăstirii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, ctitori fiind domnitorul Constantin Şerban Basarab, fiul lui Radu-Vodă, şi doamnalaşa. În 1688, după înscăunarea Mitropolitului Teodosie al Ungro-Vlahiei, a devenit catedrală mitropolitană, iar din 1925 este catedrală patriarhală. În 1925, Miron Cristea devenea primul Patriarh al României, iar arhitectul Gheorghe Simotta era desemnat de Ministerul Cultelor să transforme și să extindă Reședința Patriarhală. A păstrat stilul clădirilor vechi, bizantine, pe care l-a îmbinat cu cel brâncovenesc, ușor de recunoscut dacă priviţi faţadele cu piatră decorativă și balcoanele Palatului. Inginerul Aurel Ioanovici a consolidat zidurile vechi cu mortar de ciment pompat la înălţime prin aer comprimat, tehnică folosită în premieră în țara noastră în 1929. Lucrările au fost gata în 1930, iar până în 2008 Palatul a mai beneficiat de transformări sub îndrumarea Patriarhilor Justinian Marina, Teoctist și Daniel.

undefined

Clopotnița lui Constantin Brâncoveanu - stânga, Biserica și Palatul Patriarhiei

Pasajul în scări dintre Mitropolie și Strada Ienachiță Văcărescu

Ieșiți din curtea Palatului Patriarhiei și reveniți în fața turnului-monument din vârful dealului, clopotnița lui Constantin Brâncoveanu de la 1698. Cum vă uitați la ea, având bulevardul Unirii în spate, veți observa că din stânga, chiar de pe buza pantei, pleacă-n jos o alee în scări spre Strada Ienachiță Văcărescu (4). Mi-am amintit cât de surprinsă am fost să descopăr că ceea ce părea de sus, de pe deal, o căsuță era de fapt ditamai vila interbelică. Împreună cu arhitectul Arghir Culina, cel care a proiectat cele mai renumite hoteluri din capitală, Gheorghe Simotta a cumpărat terenuri în zona aceasta, iar în baza Legii Încurajării construcțiilor nr. 80/1927, s-au ridicat bijuteriile arhitecturale care pot fi admirate și astăzi. În acest loc s-a format un microclimat răcoros în timpul verii datorită clădirilor înalte printre care nu prea răzbate soarele, iar casele, mai mult sau mai puțin dărăpănate, sunt decorate cu bolte de viță de vie, cu Mâna Maicii Domnului sau cu tufe de trandafiri și hortensii. Plus mușcate la ferestre. Andrei Ionel a botezat zona „cartierul Principatele Unite”, pentru că artera cu același nume trece prin centrul unui cartier de case cuprins între Șerban Vodă, Mărășești, 11 Iunie și Dealul Mitropoliei. 

undefined

Aleea în scări spre Strada Ienachiță Văcărescu

undefined

Vilă interbelică din parcelarea Simotta-Culina

Bisericile din mahala

Mahalalele (termen de origine arabă, preluat prin intermediul limbii turce) Bucureştiului reprezentau echivalentul „cartierelor" din zilele noastre şi s-au format în jurul bisericilor şi mănăstirilor, fiindcă biserica reprezenta vatra oraşului medieval tradiţional. Mergând pe Strada Ienăchiţă Văcărescu spre est, ajungeți la Biserica Sfânta Ecaterina (5) de pe strada omonimă, un lăcaș de cult cu valoare istorică, ridicat de Ivașco Golescu între 1574 și 1583. După zidire, a funcționat mănăstire subordonată administrativ celei din Muntele Sinai, iar azi deservește ca paraclis al Facultății de Teologie Ortodoxă. În dreapta bisericii se află un parc, iar una dintre aleile care-l traversează, deși pare că se înfundă la un moment dat, duce spre un colţ bine ascuns al oraşului vechi, cu vile foarte frumoase.

undefined

Biserica Sfânta Ecaterina

De aici ieșiți în Strada Principatele Unite și ajungeți ulterior în aripa veche a Căii Şerban Vodă. După doar 50 de metri de mers spre nord, întâlniți Biserica Sfântul Spiridon Nou (6). Atunci când a fost sfințită, în anul 1860, era cel mai mare lăcăș de cult din Bucureşti, având 38 de metri înălţime şi 41 de metri lungime. Arhitectul Xavier Villacrosse a realizat turlele în stil gotic, iar acestea au fost modificate ulterior în stil bizantin. 

undefined

Biserica Sfântul Spiridon Nou

Cea mai veche casă din București și prima școală laică

Plimbarea prin Bucureștiul de altădată continuă spre sud, paralel cu Bulevardul Cantemir, la adăpost de traficul și zgomotul de acolo. Pe drum veți întâlni case foarte vechi, cea mai „bătrână" (construită-n 1790) și cea mai frumoasă dintre ele fiind casa de târgoveț de la numărul 33  (7). Capitala de azi se numea în vremea regimului fanariot Târgul București, de aici numele de târgoveț. Nu i se cunosc numele și originea primului proprietar. Stuctura din lemn a casei, tare ca piatra, are o rezistență de care s-ar minuna orice meseriaș din zilele noastre obișnuit să întrebe „- Da' cine v-a lucrat, domn'le, aicea?" datorită procesului de imersiune: înainte de a fi prelucrate, trunchiurile stejarilor din care sunt făcuți stâlpii au fost ținute în apă pentru a se întări. Până în 1883, casa avusese și un pridvor la care Stănescu Grigorie, proprietarul din acea perioadă, a trebuit să renunțe în urma lărgirii „uliței". Treisprezece ani mai târziu, în timpul sistematizării din 1886, strada fost din nou lărgită, iar fiicele lui Stănescu au fost nevoite să mai taie din imobil și să-i împingă fațada un metru și jumătate în spate. Se mai știe că înainte de naționalizarea din 1950, casa de târgoveț s-a aflat în proprietatea lui Aurel Reider Voina, iar după 1970, a rămas a nimănui. La începutul anilor '90, locuința arăta jalnic, cu acoperișul și tencuiala distruse. Din fericire, a fost luată sub aripa Ministerului Culturii și a fost restaurată. Casa Voina urmează să devină sediul Centrului Național de Informare și Promovare a Patrimoniului Cultural, în prezent organizându-se aici diverse evenimente culturale.

undefined

Casa de târgoveț

Pe dreapta Căii Șerban Vodă, la numărul 62-64, se află Școala Gimnazială „Ienachiță Văcărescu" (8), prima școală laică din București, înființată de Alexandru Ioan Cuza în 1864. I se mai spunea pe vremea aceea Școala de la Maidanul Dulapului, fiindcă în apropiere se organiza frecvent un bâlci, iar distracția preferată era învârtitul într-un leagăn din lemn cu patru locuri asemănător unui dulap. Aici au învățat prozatorul Barbu Ștefănescu Delavrancea și matematicianul Grigore Moisil.

undefined

Școala Gimnazială „Ienachiță Văcărescu"

Podul Beilicului şi uzina care a facut lumină în Bucureşti acum un secol

„Ulița” Şerban Vodă a fost cea mai importantă arteră de intrare în București dinspre Giurgiu și se numea Podul Beilicului (tc. beylik). Pe aici veneau beii, domnitorii noştri numiți de Sultanul de la Înalta Poartă. Podul Beilicului ţinea din centru până la intersecţia cu Strada Lânăriei. Înainte de Lânăriei, Calea Şerban Vodă se intersectează cu Strada Frigului, denumită astfel după fosta Societate Anonimă Frigul care se ocupa la începutul secolului XX cu „procurarea și utilizarea frigului artificial". Aceasta duce spre Strada Candiano Popescu, unde există un alt monument istoric: Uzina Electrică Filaret (9). A fost construită în 1907 de Societatea de Gaz și Electricitate în colaborare cu Societe du Gaz pour L'Etrangère şi face parte din platforma industrială care se afla atunci la periferia capitalei (acum a ajuns în centrul ei). Între anii '70-'90 aici a funcţionat Energoreparaţii, întreprindere care azi nu mai există. După plecarea Energo, a devenit garajul SC Electrica Muntenia Sud SA. Se propusese la un moment dat preluarea ei de către Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida" de peste drum, din Parcul Carol I. După o reabilitare cum trebuie, eu îmi imaginez aici un centru cultural uriaș, un hub, spații pentru spectacole, mesele unei cârciumi etc. Poate...

undefined

Uzina Electrică Filaret

Miasmele de pe Valea Plângerii

La stânga, Strada Candiano Popescu se lasă în jos, într-o serpentină flancată de parcul Tineretului şi de clădirea Poliției unde te duci să reclami că ți s-a furat mașina. În perioada interbelică, atunci când Bucureștiul era împărțit pe culori, clădirea a fost Căminul Măturătorilor din Sectorul Albastru (10) unde prestatorii de servicii de salubrizare mâncau și dormeau după program. Gunoaiele erau descărcate la rampa de gunoi de pe Valea Plângerii. Ulterior, groapa a fost acoperită cu mii de vagoane de pământ, s-au plantat pomi și flori parfumate, iar focarul de infecție și mirosurile distrugătoare de nervi olfactivi s-au transformat în parcul Tineretului de astăzi, inaugurat în 1974. Lacul Tineretului nu este altceva decât o fostă mlaştină a Dâmboviţei şi este cunoscut de locuitorii mai copți ai Berceniului cu numele de Cocioc (cocioc = baltă mică, înconjurată cu stuf, aflată în regiunea inundabilă a unei ape curgătoare).

undefined

Căminul Măturătorilor din Sectorul Albastru

La capătul serpentinei, se află un alt ansamblu de vile interbelice, cea mai frumoasă fiind vila Doctorului Ştefănescu (11) din intersecţia cu Strada Ştefan Simion.

undefined

Vila Doctorului Ştefănescu

Misteriosul castel din centrul Bucureștiului

Mai în faţă, pe dreapta, este alt monument istoric, Castelul Vlad Ţepeş (12), realizat la ordinul Regelui Carol I (mare admirator al lui Vodă) cu ocazia Expoziţiei Jubiliare din 1906. Clădirea a avut inițial destinația de castel de apă care urma să alimenteze expoziția, iar rezervorul mare din fontă a fost mascat de zidurile unei clădiri ce imită, la scara mai mică, Cetatea Poienari a lui Țepeș de pe Transfăgărășan. În prezent, castelul se află-n administrarea MApN și poate fi admirat doar din stradă. Atenție când vă apropiați de gard: n-are urși precum surata ei de lângă Barajul Vidraru, dar ultima oară avea în curte niște câini de pază uriași.

undefined

Castelul Ţepeş

Finalul primilor 3 kilometri prin Bucureștiul de altădată

Ați parcurs prima parte a traseului, din Piața Unirii până la intrarea în Parcul Carol. Nu ratați episodul următor, în care veți descoperi monumentele istorice din acest parc, veți ajunge în cel mai înalt punct natural al orașului și veți zăbovi în fața unui carton cu mici și-a unui pahar cu bere rece la terasa de pe fostul peron al primei gări din București.

Foto: Andrei Ionel (Geoarhiva)

Autor: Raluca Cincu